Crăciun fericit, dragilor!

Crăciun fericit, dragilor!

Moşul să vă fie darnic cu de toate! La mulţi ani!

TOATA VIATA MEA

Cinci marturii ale indragostitilor de azi!!!

M-au invatat ca trebuie sa-l caut dar nu mi-au spus ca poate nu ne potrivim (decat pret de o strofa)… si ca nu se termina lumea acolo unde se termina dragostea. Sincer, suspectez ca mica sirena si printul erau incompatibili. Adica… despre ce vorbeau ei seara, inainte de culcare, la doi ani dupa nunta?

Suntem impreuna de ceva timp. Nu ne casatorim pentru ca momentan nu avem de ce. Lucrurile merg bine, asa ca de ce sa le schimbam? Viata mea nu e o insiruire de fapte, decizii si sentimente. Viata mea e doar acum, cu tot ce implica asta. Iar acum imi place sa ma trezesc in bratele lui. Sa-i sarut zambetele de pe pleoape. Sa vorbesc cu el despre nimic. Sa facem planuri si sa le stergem cu buretele de parca orice ar fi posibil. Sa imi usuce parul cu prosopul. Sa ma invete lucruri. Sa il mangai cand il doare. Sa dansam pe strada. Ma face sa ma simt puternica. Nu e important cum ne privesc cei din jur. Niciodata. E important plinul din noi; la fel si vidul dintre noi. Nu stiu sa ii promit pe termen lung pentru ca nu stiu cine voi fi peste o suta de dimineti. Nu imi permit sa mint. Cand obosesc si mi se face teama si nu stiu pe unde sa o iau, fac o pauza. Nu aleg un drum anume pentru ca sunt multe, lipsite de indicatoare si pline de nuante de gri. Asa ca ma uit atenta inspre mine si schimb ceva stricat. Dupa asta se arata un drum mai in focus decat celelalte. Si in ceea ce priveste dragostea, m-am invatat sa ma intreb un singur lucru: e viata mai frumoasa cu el decat fara? Atata vreme cat raspunsul este da, problema iubirii e rezolvata. Asa gandesc acum. Asa iubesc acum. 

Uite cum e pentru mine: te obisnuiesti sa zbori cu o singura aripa… E adevarat, arati cam caraghios, cu o parte din corp tintind spre soare si cealalta balanganindu-se in jos degeaba. Oricum ar fi, tu stii ca functioneaza, ca te deplasezi, nu ai alte informatii. Si nici macar nu-ti trece prin cap sa iei pe cineva in brate, sa vezi cum e cu doua aripi...

Mi-e liniste de azi incolo. Totul e simplu: merg pe un drum. Uneori ma tine cineva de mana. Pentru o bucata de drum. Alteori sunt singur. Pur si simplu asa stau lucrurile si nu gasesc niciun motiv de tristete. Invat. Ma completez. Ma transform. Respir muzica, zambete, dragoste, pelicula, jocuri, detalii, nopti si dimineti si inceputuri. Le inspir dar le si expir. Si trec prin toate luand cu mine si frumosul si durerea, imbratisate intr-un ghemotoc firesc pe care invat sa-l relansez destept in univers sub forma… unei poezii, sa zicem. Cred ca marele frumos lasat in urma depaseste cu mult indivizii care l-au creat si ambitiile lor marunte. Nu ma tem. Iubesc si sufar. Rad si plang. Uneori acompaniat, alteori singur. Asa stau lucrurile si am decis sa le accept si sa le savurez pe toate. Drumul e tare frumos!

Ce-ncrucisare fericita: doar linia orizontului si tu mergand spre mine (pacat ca la final de melodie). Ma doare sa te vad asa, albit de nopti in versuri, recostruit din resturi, incatusat inca de-mbratisarile din care te-ai desprins cu zambetul aproape stins. Iubirea lor usoara te-apasa, te-nconjoara, in ochi porti insomnii si lacrimi retinute si inceputuri mute ce n-au dus nicaieri. Mai speri? Femeile ce te-au iubit s-au cuibarit in tine, acum din carnea ta ies fluturi si-anunta norii ca te-ai lepadat de ieri si-aproape-ai renuntat la maine. Desi ranite, ele te-au aflat nevinovat, necondamnat si-ndreptatit sa cauti. Naiv si Vina impart aceleasi litere.

Nu stiu sa-ncep sa te iubesc. Te-am asteptat atat de mult… Ar trebui sa fii spectaculos, insa esti doar batran si folosit si neiubit.

Mai bine stau si-astept si poate-mi trece. Pentru ca nu stiu sa iubesc decat barbati pe care imi permit sa-i las sa plece.

Lucrurile mici

Abia s-a lăsat liniştea. Miroase a arcuş încins de vioară şi a carte nouă. Prin oblonul întredeschis o rază tulbure de soare aduce praf şi adiere de primăvară combinată cu apăsarea oraşului. Nu poate pătrunde până în colţul mansardei. Mereu umed. Rânced. Fumul de ţigară ajunge în dreptul razei şi se zvârcoleşte formând cerculeţe şi încreţituri până când ea suflă mai tare şi dispar toate printre particulele de praf. Strălucesc. Se ridică şi părul ei deranjează microcosmosul format lângă oblon. Fâşâitul mâinilor provoacă o adevărată revoluţie prin toată materia înghesuită în cameră. Raza de soare se întâlneşte cu ochii ei. Îi săgetează privirea şi îi decolorează linia exterioară a irisurilor. Verde. Mâna se ridică automat să apere faţa, apoi e lăsată să cadă pe lângă corp. Colţurile buzelor se ridică. Mâna se plimbă prin lumină până ajunge în dreptul ferestrei. Se ridică din nou, de data asta pentru a lăsa mai multă lumină să intre. Trage de mânerul ruginit al ferestrei. Cade scrum pe podea. Se rostogoleşte până la semnul de carte, proptindu-se de el. Gălăgie. Un roi de zgomote pătrunde în cameră şi se loveşte de pereţii scorojiţi. Paginile se flutură în cotor. Nu pot uni doar ele coperţile tari. Părul de pe mâini se ridică şi pielea se contractă. Microcosmosul prinde o viaţă proprie şi nu se poate hotărî dacă să iasă sau nu pe fereastră. O coardă a viorii este ciupită de rafala puternică abia iscată. Pupilele se micşorează brusc şi şira spinării împietreşte o secundă. Se întoarce spre vioară. Apoi spre uşă. Inima bate mai tare o vreme, apoi revine treptat la tic-tacul obişnuit. Colţurile buzelor de ridică. Raza de căldură s-a retras deja în spatele unei perdele gri de nori. Îşi ridică privirea spre cer. O picătură grea de apă o loveşte pe gene. Atârnă acolo, vrând să se elibereze. Strânge pleoapele şi un deget risipeşte picătura rece pe faţă. În timp ce merge spre scrumieră, particulele de praf stârnite prin mansardă se vântură, acum nevăzute. Umplu spaţiul singuratic. Striveşte cu putere ţigara. O singură dâră subţire de fum se mai învârte într-un dans cu aerul şi se stinge şi ea. Degetul mare de la picior împinge una dintre coperţi peste pagini, ascunzându-le. Mânerul ruginit al ferestrei scârţâie pentru a doua oară. Mai multe şi mai multe picături mari, grele şi reci se lovesc de geam, bătând să intre. Cuprind şi acoperişul de tablă, tropăind şi căzând neputincioase prin jgheab. Îşi freacă palmele şi se cuprinde de umeri. Microcosmosul se lipeşte uşor de podea. Nu se mai aude decât forfota ploii şi ecoul îndepărtat al unui tunet de primăvară. Colţurile buzelor se ridică.

stop!! Văd mereu oameni în filme care spun: "Stop! Până aici! Acum mă voi schimba." Şi ies puţin la o plimbare prin oraş, se gândesc şi de a doua zi sunt altcineva. Mamă, cât îi invidiez! Cred că îmi spun în fiecare zi treaba asta! Nu că-i invidiez... :D Şi niciodată nu sunt în stare s-o fac. Şi scuzele mele sunt: "Da', mă, da' trebuie să fac un duş... să mă spăl pe dinţi... să mă îmbrac... azi e şi mai frig decât ieri... Ce fac, ies aşa de nebună pe drum? Nici n-am treabă pe nicăieri..." Mi se pare foarte amuzant. Se pare că tot viitorul meu depinde de un duş. Şi încet-încet devii cel care nu este în stare să-şi ia soarta în mâini, cel care nu mai poate lua decizii. Pentru că nu te poţi urni de la fereastră. Da, mi se pare amuzant până nu mi se mai pare chiar aşa... :) N-am făcut niciodată "plimbarea" aia. Mereu am luat deciziile în pripă, pentru că m-am gândit că nu plimbarea e importantă, ci decizia. Dar am ajuns într-un punct în care nu mai am inspiraţie, aşa că poate şi contextul contează la ceva. stop... până aici... acum mă voi schimba

stop!!

Văd mereu oameni în filme care spun: "Stop! Până aici! Acum mă voi schimba." Şi ies puţin la o plimbare prin oraş, se gândesc şi de a doua zi sunt altcineva. Mamă, cât îi invidiez! Cred că îmi spun în fiecare zi treaba asta! Nu că-i invidiez... :D Şi niciodată nu sunt în stare s-o fac. Şi scuzele mele sunt: "Da', mă, da' trebuie să fac un duş... să mă spăl pe dinţi... să mă îmbrac... azi e şi mai frig decât ieri... Ce fac, ies aşa de nebună pe drum? Nici n-am treabă pe nicăieri..." Mi se pare foarte amuzant. Se pare că tot viitorul meu depinde de un duş.

Şi încet-încet devii cel care nu este în stare să-şi ia soarta în mâini, cel care nu mai poate lua decizii. Pentru că nu te poţi urni de la fereastră.

Da, mi se pare amuzant până nu mi se mai pare chiar aşa... :) N-am făcut niciodată "plimbarea" aia. Mereu am luat deciziile în pripă, pentru că m-am gândit că nu plimbarea e importantă, ci decizia. Dar am ajuns într-un punct în care nu mai am inspiraţie, aşa că poate şi contextul contează la ceva.

stop... până aici... acum mă voi schimba

Poveste pentru Miruna

Demult, tare demult, pe când pământul era o minge de cristal purtată pe aripi de păsări uriaşe, toate gâzele şi fluturii din lume erau lipsiţi de culoare. Asta pentru că florile, mai şmechere, luaseră ele, primele, toate culorile din lume şi şi le-au aşternut pe petale.
Un timp a mers şi aşa, însă florile au început să facă nazuri. Nu le mai convenea ca toată gândăcimea să se învârtă în jurul lor şi să le fure parfumul. Mai ales pe fluturi aveau necaz. Aşa că, au făcut sfat mare într-o seară şi au decis să nu mai lase pe nimeni să se apropie de ele. Zis şi făcut. A doua zi dis-de-dimineaţă, cum se apropia vreo gâză sau vreun fluture de ele, haţ, se închideau. Mare zarvă se făcea cât era ziua de mare în poieniţa cu flori, spre hazul păsărilor şi al animalelor care începuseră să facă fel de fel de glume pe seama fluturilor. Aşa azi, aşa mâine ... până ce fluturii, umiliţi din cale-afară, au făcut şi ei sfat ca să vadă ce-i de făcut ca să câştige atenţia florilor şi să nu mai fie bătaia de joc a vietăţilor pădurii.
Marele Sfat al fluturilor s-a ţinut în mare taină, într-un loc ferit de ochii indiscreţi. Doar un gândăcel mic de tot şi rotund-rotund, care nici să zboare calumea nu putea şi nici să meargă prea repede, a aflat de sfatul de taină. A decis să îi urmărească şi să vadă cu ochii lui ce pun fluturii la cale. Dar cum nu prea ştia să zboare şi abia dacă-l mai ţineau picioruşele a ajuns cu greu la locul de întâlnire al fluturilor, care nu era un loc oarecare – era cel mai bătrân şi mai mândru stejar al pădurii. Gândăcelul nostru a ajuns sfârşit de oboseală şi tremurând din toate încheieturile. S-a ascuns după o frunză şi nu i-a venit să-şi creadă ochilor! Pe fiecare ramură a bătrânului stejar erau mii de găletuşe cu fel de fel de culori în care fluturii îşi înmuiau pensulele şi apoi îşi pictau cu migală propriile aripi străvezii. Apoi zburau în grabă ca să-şi admire opera în apele lacului care se odihnea tăcut la umbra bătrânului stejar care se transformase cât ai clipi într-un uriaş atelier de creaţie.
Şi nu le-a fost deloc uşor fluturilor să facă rost de toate acele culori. Verdele l-au furat dintr-o lacrimă a Crăiesei Pădurilor, Albastrul – dintr-un ciob spart al lacului tăcut, Galbenul – din prima rază de soare, Roşul – din obrajii Ancuţei, Albul – din norul singuratic de deasupra pădurii şi Negrul – din cel mai ascuns secret al pământului. Apoi au început să combine culorile într-o frenezie ameţitoare, încât şi Curcubeul care plutea somnoros deasupra pădurii s-a oprit pentru o clipă invidios.
Gândăcelul mic şi rotund-rotund a stat ore-n şir şi s-a tot uitat la fluturii care îşi pictau aripile. Apoi s-a apropiat tiptil-tiptil de un fluture artist şi l-a privit cu ochi mari şi pierduţi. Şi cum era mai şleampăt de felul lui, s-a împiedicat de o găletuşă cu vopsea roşie care s-a răsturnat toată peste el. Gândăcelul roşu tot nu mai ştia pe unde să fugă mai repede când a văzut privirea furioasă a fluturelui artist care abia îşi terminase conturnul cu negru al aripilor. Gândăcelul o luă la goană printre frunzele stejarului în timp ce artistul aruncă după el pensula cu vopsea neagră şi îl stropi din cap până-n picioare. Mare scandal se iscă în stejarul-atelier la aflarea intrusului, iar gândăcelul abia reuşi să scape de furia artiştilor. S-a asuns după un bulgăre de pământ şi acolo a rămas până în zori.
Dis de dimineaţă, când s-a trezit buimac a văzut o ceată de fluturi multicolori care cochetau cu florile din poieniţă. Acum florile nu se mai închideau brusc la vedera lor, ci se legănau uşor în bătaia vântului şi-şi netezeau sfioase petalele parfumate.
Gândăcelul contempla pierdut peisajul când de-odată se simţi înhăţat şi înălţat în aer. I-a stat inima-n loc pentru o clipă, apoi a văzut doi ochi albaştri de fetiţă care-i zâmbeau şi-l priveau ca pe-o minune. „Uite-o buburuză!“, a spus fetiţa voioasă. L-a mângâiat uşor, apoi l-a pus pe-un fir de iarbă. Gândăcelul s-a văzut într-un strop de rouă şi-a râs. Era roşu cu buline negre şi avea acum şi-un nume.