Poveste pentru Miruna

Demult, tare demult, pe când pământul era o minge de cristal purtată pe aripi de păsări uriaşe, toate gâzele şi fluturii din lume erau lipsiţi de culoare. Asta pentru că florile, mai şmechere, luaseră ele, primele, toate culorile din lume şi şi le-au aşternut pe petale.
Un timp a mers şi aşa, însă florile au început să facă nazuri. Nu le mai convenea ca toată gândăcimea să se învârtă în jurul lor şi să le fure parfumul. Mai ales pe fluturi aveau necaz. Aşa că, au făcut sfat mare într-o seară şi au decis să nu mai lase pe nimeni să se apropie de ele. Zis şi făcut. A doua zi dis-de-dimineaţă, cum se apropia vreo gâză sau vreun fluture de ele, haţ, se închideau. Mare zarvă se făcea cât era ziua de mare în poieniţa cu flori, spre hazul păsărilor şi al animalelor care începuseră să facă fel de fel de glume pe seama fluturilor. Aşa azi, aşa mâine ... până ce fluturii, umiliţi din cale-afară, au făcut şi ei sfat ca să vadă ce-i de făcut ca să câştige atenţia florilor şi să nu mai fie bătaia de joc a vietăţilor pădurii.
Marele Sfat al fluturilor s-a ţinut în mare taină, într-un loc ferit de ochii indiscreţi. Doar un gândăcel mic de tot şi rotund-rotund, care nici să zboare calumea nu putea şi nici să meargă prea repede, a aflat de sfatul de taină. A decis să îi urmărească şi să vadă cu ochii lui ce pun fluturii la cale. Dar cum nu prea ştia să zboare şi abia dacă-l mai ţineau picioruşele a ajuns cu greu la locul de întâlnire al fluturilor, care nu era un loc oarecare – era cel mai bătrân şi mai mândru stejar al pădurii. Gândăcelul nostru a ajuns sfârşit de oboseală şi tremurând din toate încheieturile. S-a ascuns după o frunză şi nu i-a venit să-şi creadă ochilor! Pe fiecare ramură a bătrânului stejar erau mii de găletuşe cu fel de fel de culori în care fluturii îşi înmuiau pensulele şi apoi îşi pictau cu migală propriile aripi străvezii. Apoi zburau în grabă ca să-şi admire opera în apele lacului care se odihnea tăcut la umbra bătrânului stejar care se transformase cât ai clipi într-un uriaş atelier de creaţie.
Şi nu le-a fost deloc uşor fluturilor să facă rost de toate acele culori. Verdele l-au furat dintr-o lacrimă a Crăiesei Pădurilor, Albastrul – dintr-un ciob spart al lacului tăcut, Galbenul – din prima rază de soare, Roşul – din obrajii Ancuţei, Albul – din norul singuratic de deasupra pădurii şi Negrul – din cel mai ascuns secret al pământului. Apoi au început să combine culorile într-o frenezie ameţitoare, încât şi Curcubeul care plutea somnoros deasupra pădurii s-a oprit pentru o clipă invidios.
Gândăcelul mic şi rotund-rotund a stat ore-n şir şi s-a tot uitat la fluturii care îşi pictau aripile. Apoi s-a apropiat tiptil-tiptil de un fluture artist şi l-a privit cu ochi mari şi pierduţi. Şi cum era mai şleampăt de felul lui, s-a împiedicat de o găletuşă cu vopsea roşie care s-a răsturnat toată peste el. Gândăcelul roşu tot nu mai ştia pe unde să fugă mai repede când a văzut privirea furioasă a fluturelui artist care abia îşi terminase conturnul cu negru al aripilor. Gândăcelul o luă la goană printre frunzele stejarului în timp ce artistul aruncă după el pensula cu vopsea neagră şi îl stropi din cap până-n picioare. Mare scandal se iscă în stejarul-atelier la aflarea intrusului, iar gândăcelul abia reuşi să scape de furia artiştilor. S-a asuns după un bulgăre de pământ şi acolo a rămas până în zori.
Dis de dimineaţă, când s-a trezit buimac a văzut o ceată de fluturi multicolori care cochetau cu florile din poieniţă. Acum florile nu se mai închideau brusc la vedera lor, ci se legănau uşor în bătaia vântului şi-şi netezeau sfioase petalele parfumate.
Gândăcelul contempla pierdut peisajul când de-odată se simţi înhăţat şi înălţat în aer. I-a stat inima-n loc pentru o clipă, apoi a văzut doi ochi albaştri de fetiţă care-i zâmbeau şi-l priveau ca pe-o minune. „Uite-o buburuză!“, a spus fetiţa voioasă. L-a mângâiat uşor, apoi l-a pus pe-un fir de iarbă. Gândăcelul s-a văzut într-un strop de rouă şi-a râs. Era roşu cu buline negre şi avea acum şi-un nume.